Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Ion Minulescu (Bucarest 1881-1944)
PARA LA QUE MIENTE
Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...
En tu honor,
La más hermosa de todas las jóvenes que mienten,
He quemado inciensos venenosos en tripié de plata;
En la cama he rociado claveles
Y amapolas
-Todas flores ensangrentadas-
Y con aroma de abeto he manchado el encaje de las almohadas limpias,
Y en la alfombra de la pared, como en un florero,
He clavado tres ramas verdes de limonero
Y un ramo seco de eucalipto.
Pero mira,
Está tocando la media noche…
Y es la hora en que, antaño, los amantes
Sorbían con las amantes el veneno bendito…
Así que ven,
Ven y suelta del peine de marfil tu pelo,
Clávate en la mirada la Mentira
Y en el calor de los labios la Verdad
Y dime:
De los que tuvieron la suerte de tenerte así
¿Cuántos han muerto
Y cuántos maldicen por no haberte podido olvidar?...
Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...
Así que no te pido palabras emparejadas de besos,
No te pido que me digas
Nada de todo lo que has dicho a los demás
O todo lo que no has dicho a nadie.
Y no te pido una pasión loca e interminable,
No te pido
Nada que el pálido poeta
Habrá de suplicar por siglos, solitario;
Que me cambies un momento, si puedes,
El hilo de los momentos parecidos;
Que me derrames en el alma un infinito vaso de hidromiel,
Que en el pelo me tejas una corona de laurel
Y en las miradas
me endurezcas para siempre la mentira de los amores inmaculados.
Y así, silenciosos,
Como dos sombras, echados sobre esa pila de flores,
Empecemos la misa a media noche
Y terminémosla al amanecer.
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Ion Minulescu (Bucarest 1881-1944)
PARA LA QUE MIENTE
Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...
En tu honor,
La más hermosa de todas las jóvenes que mienten,
He quemado inciensos venenosos en tripié de plata;
En la cama he rociado claveles
Y amapolas
-Todas flores ensangrentadas-
Y con aroma de abeto he manchado el encaje de las almohadas limpias,
Y en la alfombra de la pared, como en un florero,
He clavado tres ramas verdes de limonero
Y un ramo seco de eucalipto.
Pero mira,
Está tocando la media noche…
Y es la hora en que, antaño, los amantes
Sorbían con las amantes el veneno bendito…
Así que ven,
Ven y suelta del peine de marfil tu pelo,
Clávate en la mirada la Mentira
Y en el calor de los labios la Verdad
Y dime:
De los que tuvieron la suerte de tenerte así
¿Cuántos han muerto
Y cuántos maldicen por no haberte podido olvidar?...
Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...
Así que no te pido palabras emparejadas de besos,
No te pido que me digas
Nada de todo lo que has dicho a los demás
O todo lo que no has dicho a nadie.
Y no te pido una pasión loca e interminable,
No te pido
Nada que el pálido poeta
Habrá de suplicar por siglos, solitario;
Que me cambies un momento, si puedes,
El hilo de los momentos parecidos;
Que me derrames en el alma un infinito vaso de hidromiel,
Que en el pelo me tejas una corona de laurel
Y en las miradas
me endurezcas para siempre la mentira de los amores inmaculados.
Y así, silenciosos,
Como dos sombras, echados sobre esa pila de flores,
Empecemos la misa a media noche
Y terminémosla al amanecer.
