Singur şi alb, la după-miezul nopţii,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur prelung nechezat
întunericul din arborii de pe trotuare,
astfel l-am văzut, singur si alb.
Singur şi alb, înaintând fară grabă
prin mijlocul oraşului, păscând nedumerit
trifoiul putred de pe tarabele norocului;
cu şaua inflorată, singur şi alb.
Singur şi alb, cu frâul liber,
luminând tăcerea-ngenunchiată la colţul străzilor,
bătând din copite în staţiile de autobuz,
la ora când sufletele nu călătoresc
nici luate de mână. Singur şi alb.
De unde venea? Al cui să fi fost?
Al unui barbar de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma Alimoş?
Şi unde se ducea de unul singur şi alb?
Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul şi s-a pierdut spre nord,
galopând fără grabă. Singur si alb.
Şi mă tem că era dintr-o baladă nescrisă
Darie Novaceanu
Solo y blanco !
Solo y blanco, pasada la medianoche,
sacando chispas del asfalto,
sacudiendo con su largo relincho
la oscuridad de los árboles de las calles,
así lo he visto. Solo y blanco.
Solo y blanco, andando sin apuro
por el centro de la ciudad; confuso,
paciendo el trébol pintado
en los escaparates de la lotería.
Con la historiada silla sin jinete. Solo y blanco.
Solo y blanco, las riendas sueltas,
alumbrando con sus crines las esquinas,
dando coces en las paradas de los autobuses,
en una hora en que las almas no viajan
incluso aunque las lleven de la mano.
Solo y blanco.
Nunca sabré de dónde venía, ni de quién era.
Nunca lo sabré, mas lo he visto:
ha pasado las últimas calles, ha rodeado el lago
y se ha perdido hacia el Norte.
Cuatro sollozos de plata.
Solo y blanco.
Temo que haya salido de una balada aún no escrita.
