Toate ne ameninţă:
timpul care împarte pe viu,
precum macetele vipera,
pe cel care-am fost de cel ce voi fi,
conştiinţa şi transparenţa străbătută,
ochii, orbiţi de lumină,
numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,
aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă.
Nici visul cu imaginile răzbite,
nici delirul cu spuma-i profetică,
nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,
nici ele nu ne ajung.
Dincolo de noi, la frontierele lui a fi şi a se afla,
ne cheamă o viaţă mai blândă.
Afară, noaptea respiră, cucereşte tării
doldora de frunzişuri, de oglinzi ce reflectă
fructe, gheare şi ochi,
de corpuri, făcându-şi drum spre alte corpuri.
Culcă-te aici, pe litoralul spumos,
nu cădea în melancolie:
tu de asemenea aparţii astei nopţi.
Răspândiţi-vă, zori, respiraţi,
pulsează, o, stea fragmentară,
cupă a zilei ce naşte,
pâine care înclini balanţa spre auroră,
pauză de sânge între prezent
şi alte noţiuni neconcepute.
Octavio Paz
Todo nos amenaza:
el tiempo, que en vivientes fragmentos divide
al que fui
del que seré,
como el machete a la culebra;
la conciencia, la transparencia traspasada,
la mirada ciega de mirarse mirar;
las palabras, guantes grises, polvo mental sobre la yerba,
el agua, la piel;
nuestros nombres, que entre tú y yo se levantan,
murallas de vacío que ninguna trompeta derrumba.
Ni el sueño y su pueblo de imágenes rotas,
ni el delirio y su espuma profética,
ni el amor con sus dientes y uñas nos bastan.
Más allá de nosotros,
en las fronteras del ser y el estar,
una vida más vida nos reclama.
Afuera la noche respira, se extiende,
llena de grandes hojas calientes,
de espejos que combaten:
frutos, garras, ojos, follajes,
espaldas que relucen,
cuerpos que se abren paso entre otros cuerpos.
Tiéndete aquí a la orilla de tanta espuma,
de tanta vida que se ignora y se entrega:
tú también perteneces a la noche.
Extiéndete, blancura que respira,
late, oh estrella repartida,
copa,
pan que inclinas la balanza del lado de la aurora,
pausa de sangre entre este tiempo y otro sin medida.
